Să ştii că...

 cutia mea toracică
geme de atâta "love is in the air"!

Tu nu ai cum să ştii
că praful nu e aer.

Mi-aş dori mult de tot să ascult şi să dansez cu tine "Nothing else matters". Ştiu că nu se va întâmpla, dar mi-aş dori mult de tot.

Hemoragie a sufletului.

Îmi e greu să mă abţin.

De ceva vreme am dat de gustul sinuciderii. 

Îmi era dor să mai simt totul intens. Ei bine, sinuciderea în sine o văd atât de intensă şi extremă... Să simţi cum eşti la un cot de neant şi imprevizibil.

"Jocul de-a moartea m-a excitat întotdeauna."

That depression was really contagious.
hate that fact you couldn't be mine and this isn't about distance or our different worlds, it's about you and your wish.
How the hell did we get here?

Ce ne spunem când nu ne vorbim ( II )

 "Eşti în toate celulele mele. Imposibil să mă desprind, oricât am încercat. Eşti în toată respiraţia mea. Şi nu găsesc niciun sens în afară de tine. Îmi apari în tot ceea ce încerc să fiu, toate senzaţiile. Te-am testat. Te-am spart în mii de bucăţi şi te-ai refăcut fără să laşi nicio crăpătură. Iubirea lipeşte bine."
 "Dacă ai să păţeşti ceva rău într-o zi, fără ca eu să te pot apăra, am să mă răzbun pe Dumnezeu."
 "Se produc între noi rafale energetice colosale, nevoi pe care nu avem cum să le controlăm, ne depăşesc, ne stăpânesc. Electrizantă relaţie. Cred că noi doi o să murim trăsniţi de un fulger fie într-un moment în care ne scuipăm cu dracii, fie când ne scăldăm cu îngerii."
 "Mai bine te omor cu mâna mea decât să te pierd."
 "Când iubeşti nu-ţi mai aparţii."
 "N-am trăit nimic din ce mi-aş fi dorit să trăiesc. N-am apucat. Mereu am avut timp să trăiesc pe lângă sau pentru alţii şi am pierdut exact ce era mai de preţ: viaţa adevărată, fără accesorii. Sunt oameni care s-au strecurat prin gaura acului şi au mai avut zile să râdă. N-am fost printre ei."
  "Noi doi o să murim ţinându-ne de mână."
  "Ai rău de rău? Urcă-te în vârful vieţii şi aruncă-te în gol. Cei care mor sunt numai câinii!"
 "Este atâta timp care trece fără să ştim de fapt nimic unul de altul."
 "Respir prin tine, cum am făcut-o neîncetat de când te cunosc. Poate că uneori nu am ştiut să te las să îmi simţi răsuflarea şi mi-am ţinut respiraţia dându-ţi senzaţia că sunt moartă."

Until I See You Again

You will always be the one
You will be my only one

My mind,
my eyes
are closed for everyone.

Suntem praf de stele.

Ştii, uneori mă gândesc că praful acela din mine e din aceeaşi stea din care eşi făcut şi tu.

Altfel, nu îmi explic forţa asta de atracţie pe care o am pentru tine.

Ce ne spunem când nu ne vorbim ( I )

  "În lanul în care ne-am întâlnit, pământul era virgin şi Cerul ne-a udat mult cu vise, ţinându-ne departe de mal şi de dizgraţia divină. Poate că una dintre cele mai simple încercări ale vieţii a fost să ne pierdem pe noi înşine, să dăm o scurtă vacanţă eului, să ne sufocăm şi să ne dăm seama că nici să murim unul fără altul nu putem, căci până şi moartea noastră e în doi."
  "Când două suflete se iubesc, Dumnezeu nu toarnă apă doar unuia. Visele nu ţin de sete. Doar că, atunci când două suflete se iubesc, în adâncul pământului, acolo unde îşi întâlnesc rădăcinile, ştiu adevărul. Pot să se mintă prin cuvinte, dar nu şi prin respiraţie sau prin privire sau prin gând."
  "A stat de foarte multe ori să-i asculte respiraţia de la câteva zeci de metri de casă."
  "Lumea se împarte în trei, nu în două. Oamenii care cred că există Iad pentru că l-au trăit profund, oamenii care nu cred că există Iad pentru că nu l-au trăit deloc şi oamenii care rămân precauţi, distanţi, sceptici pentru că, dacă au scăpat în sufletul lor o picătură din apa iadului, au făcut-o superficial. Căci apa iadului nu picură. Apa Iadului se revarsă, distruge, devastează. Eu vin din Iad. N-am nevoie să conving pe nimeni."
  "Şi când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârşitul. Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este ruşine. De aceea mint. Îşi ascund cicatricile, rănile, slăbiciunile, defectele, părţile vulnerabile care dor la o adiere de vânt."
  "Cu mine eşti ca şi cum ai fi cu tine. Ştii că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înţeleg."
  "Când simţi că iubeşti un om, înseamnă că poţi să tai cerul în două cu sufletul tău, că poţi să cobori cu acel om împreună în Infernul lui şi al tău."
  "În momentul în care ne-am întâlnit, ne-am amestecat sufletele."
  "Dacă omul ar fi un om din hârtie, nu un om din carne şi sânge, aş fi în stare să bag cuţitul în el, să îl ard, să îl calc în picioare pe Dumnezeul care l-a creat astfel."
  "Mă judec şi nu ştiu să mă iert, pentru că sunt mândră. Cât o să rămân astfel, voi fi bolnavă."
  "Suferinţa este singurul semn concret pe care îl poţi avea în momentul în care iubeşti."
  "Sufletele noastre au devenit două printr-un accident. Trebuie să le reîntregim ca să se potolească Universul."

Paralele.

Acum că nici soarele nu mai apune, nici nu mai răsare, totu-i gol.
E un gol imens de fum.

Deci, să fim serioşi!
A câta oară mă izbesc cu capul de pereţi? Măcar să notez: "aici era să-mi sparg capul din cauza lui.", "aici i-am dezamăgit", "aici mi-am amintit de felul în care mă privea".
  Nu mai încetează?!
Necontenit mă vindec şi mă rănesc. Continuu.
Şi la ce bun?
Că n-am avut curajul să i-o spun...

Astăzi pictez. :)

Mă simt o fiinţă incompletă.
Mi-e dor să mai simt totul intens. 

Îmi eşti în vene.

 Credeam că mi-a trecut...

Nu. M-ai infectat. 

 Bestie superbă!

Eşti ca un orgoliu. Îmi faci bine. 

Deşi cred că nu se numeşte altfel, decât o stupizenie ce simt. O stupizenie simţită de o fiinţă stupidă.

Am nevoie de linişte, mai mult decât orice. Am nevoie să fiu singură.

Mi-e atât de greu să-mi imaginez un loc numai al meu...

Plină lumea de ei. De cei ca ei.

And we had magic, and this is tragic

Scrisoare V.

   For my B.

 Îmi pare nespus de rău că am crezut că vrei să-ţi fac un loc în mine.
Îmi pare rău că am crezut fără să te întreb. Îmi pare rău că am vrut să fiu lângă tine când ţi-a fost mai greu şi iartă-mă că te-am întrebat de îţi e bine..

Îmi pare rău că îmi pare rău de mine. Eu m-am lovit de stânci crezând că-i bine..
Mi-am înmuiat mintea în diluant făcând-o praf şi crezând că mi-e mai bine.
Mi-am irosit timpul meu cu tine.. şi ne pregăteam scenarii. Dar acum văd... eu nu am crezut în tine, am crezut în mine.
Atât de mult timp, te orbeşte. Nu, nu sunt oarbă, sunt mai rău decât atât.
  Îmi pare rău.
Promit că n-o să mai întreb de tine.


                                                                                     Scuze,
                                                                                             Lore.

Hauntingly beautiful stuff...

 Mi-e dor de braţe. De sentimentul ăla pe care îl primeşti de cum te naşti. De atingeri.

Dorinţe

Toată vara am alergat după voi.

Licurici în loc de felinare.

 Eu nu mai am vise.
Le-am visat pe toate.
Şi nu mai sunt prezentă nici la aprinderea felinarelor ca să mi le spun lor. Mi-am dat seama că se aprind şi fără mine.
Ele ştiu când să se lupte cu întunericul...

Brize.

Ce banal mă simt când lumea se ascunde sub apus 
Când fără lumină mă simt oarbă
Cerând un răspuns.

 În viaţă pierdem ore, la moarte tânjim după secunde.

Şi chiar şi aşa, ne sinchisim să le trăim cum se cuvine?

Eu n-am să lupt.

 Aş vrea să mă ascund undeva când mi-e greu. 

Acum îmi dau seama că nu am nici un fel de "adăpost" în caz de mai rău. 

Mă văd neprotejată.

Am tendinţa să mă gândesc cu frică la un pas greşit care m-ar arunca în cea mai adâncă prăpastie. 

Acum îmi dau seama că nu am braţe pe care să le strâng. Că nu mi-am asigurat inevitabilul.

Mă văd sprijinită de pervaz, cu ochii nedormiţi şi umflaţi, mai melancolică, ca niciodată. 

Şi ce-am să fac?

Chimie

Am vrut soare în loc de ploi

Şi în loc de "eu" să fim "noi".

Vreau să ploaie cu soare,

Să ne îmbrăcăm în culoare

De iubire murdară.

Am cântece scrise

pe papirusuri vechi,

Le-ai cântat,

Ai făcut o legătură

Între inimă şi urechi.

Acum învaţă-mă tu ceva!

Îmi arăţi aşa frumos promisiunile...

Ai o carte.

Mă înveţi să mă încred în ele.

 Vi s-a întâmplat vreodată să vă îndrăgostiţi de o melodie? Pentru că mie mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de melodia aceasta.

Nu mi-e greu să recunosc.

Mi-e frig şi frică.

Praf şi anotimpuri.

Cum poţi?
Spune. Cum poţi să laşi uşi deschise fără ca să le închizi?

Sau măcar să mai treci prin acele cămare...

Pânza de păianjen.

  "Sunt într-o "stare de calm" ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţionează un anume mecanism, care făcea legătura între mine şi lumea din afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori - din necunoaştere - mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic."

Vişiniu.

Welcome home.

O, dragă "eu".

 Continui să cred în ceva imposibil. 

Lucruri după care tânjesc şi aş vrea să le am, care nu-mi dau pace când mi-e lumea mai dragă şi atunci când cred că nu le mai vreau. 

 Tânjesc să fiu un "eu" mai indulgent şi mai nepăsător, să am mai multă încredere şi să mă încăpăţânez. 

O caut prin scorburi, după umbre pe vechea sau noua "eu". Prezentul m-a transformat inevitabil în acel "noi". Şi mă atrage în amintiri care mă fac să mă cred în trecut.

Mi-e frică de viitor. Simt cum mă arde când vreau să mă gândesc la el. Îmi arde tâmplele şi îmi dă o groaznică durere de cap...

Ladybugs

http://toxiclovekid.deviantart.com/

Scrisoare IV.

 For my B.

 Îţi spun cu cea mai mare sinceritate că tânjesc să-mi iei mâna şi să mi-o străngi.
M-ai face cea mai puternică persoană de pe pământ. M-ai încărca cu atâtea zâmbete, că mi-ar fi greu să mai plâng.
                                                                                                              
                                                                                               L.

Nu fără...

Nu-mi place să pierd. Dar să pierdem împreună, îmi sporeşte încrederea că şi să pierzi e bine.

Nu ucideţi dragostea.

Nu ucideţi dragostea.- G. Jurcă

 *Te poţi pierde cu privirea în oceanul acela albastru, simţi cum se dilată dureros pupilele pentru a încăpea în ele infinitul.*

 * Mii, puzderie de ore vesele şi plăcute, trec pe dinaintea noastră, ne iau de mână cu duioşie şi ne cheamă să mergem departe, pe cărări minunate, unde miroase a floare, a apă curgătoare, a nemărginire şi noi nu le dăm importanţă, nu ne ştim bucura de ele, nu le întâmpinăm măcar cu un zâmbet şi să le salutăm: Mai staţi , mai rămâneţi cu noi! E atât de bine lângă voi!*

 *Soarele a înţepenit ca o tinichea zornăitoare în crucea cerului şi toarnă de acolo catran.*

 *În jurul soarelui s-au adunat nori pufoşi şi galbeni ca puii ieşiţi proaspăt din ou.*

 *Chipurile noastre emanau o lumină ciudată, braţele, trupurile intrau în lentoarea cosmosului, căpătând moliciuni de catifea.*

 *Totul e să eviţi regatul amar al disperării.*

 *Când nu mai respiri se cheamă că nu mai eşti om, devii ilogic.*

Scrisoare III.

 For my B.

 Îmi imaginam feţele noastre.
Brăzdate de multe zâmbete. Şi arătând ca doi oameni beţi de univers. Arătând pierduţi în nemărginit de culoare, compasiune şi în propriile ticuri, adică în atingeri şi strângeri de mână.  
Într-un cuvânt, mă lăsai să bat la fereastra necuprinsului.
 Ăsta era scenariul ce-l regizam. Mi se părea un "film" bun la care m-aş fi uitat cu ochii scrumiţi şi plini de nerăbdare.
Şi ăsta era fundalul meu de euforie. Un fel de film numit şi o boltă indiferentă şi mută.

                                                                                                                                        L.

Ghilimele- Emil Cioran

"Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi‑ au pierdut vederea de atâta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri."

"Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială."

"Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decât o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decât o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! - după fiecare întâmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvânt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este, desigur, a fi pierdut totul, a fi atât de departe de viaţă pe cât eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea."

"Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare."

"Este monstruos tot ce e unic şi trezeşte admiraţie, adică uimire, adică amestec de fascinaţie şi de teamă. Un monstru, chiar cumplit, ne atrage în chip tainic, ne urmăreşte, ne obsedează. Monstrul realizează în chip exterior tot ce e mai adânc în noi, este îngroşarea fantastică a calităţilor şi tarelor noastre ascunse. Monstrul este portdrapelul nostru... "

"De îndată ce te laşi în voia unei pasiuni, fie ea nobilă sau sordidă, eşti sigur că vei trece dintr-un chin în altul. Însăşi aptitudinea de a simţi cu patimă arată că eşti predestinat să suferi. Iubim doar pentru că în mod inconştient am renunţat la fericire. Spusa brahmanică este inatacabilă: "De fiecare dată când îţi creezi o nouă legătură, îţi înfigi în inimă, ca pe un cui, o nouă durere."

"Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte. "

                                                                                                                      (Emil Cioran)

Scrisoare II.

   
 For my B.

Sunt multe lucruri pe care aş fi vrut să le şti.
Un prim lucru ar fi faptul că îmi creai o senzaţie greu de descris în cuvinte.  Şi ca să ajungi să-ţi placă până şi tonul vocii, e... destul de stresant.
Eram mai mereu într-o stare de euforie care aş mai vrea să o simt în unele zile. Puţin spus... pentru că tu erai "maşina" ce îmi crea acea senzaţie. Deşi nu era aşa, mă simţeam atât de specială.
Şi, câteodată, mă pufnea râsul fără să ştiu de ce. Sau zâmbeam fără motiv.
Şi de la tine a plecat toată nebunia asta cu orele fixe care a devenit o superstiţie, un tic nervos. Sau mai bine zis, o fărâmă de care mă agăţam ca să mă încurajez şi să cred în acele ore rotunde. Să cred în ele dacă nu în tine.
 Te-ai simţit vreodată într-o stare de euforie? Dacă nu, atunci lasă-mă pe mine să ma bucur de ea.


                                                                                                                               L.

Vindecă. Chiar vindecă.

Scrisoare I.

For my B.

 Uite, ştiu că noi ne-am învăţat să vorbim prin priviri şi genul ăsta de vorbire chiar mi-a plăcut. Parcă nimeni din lumea asta nu mai era. Doar noi. Mă simţeam vizibilă atunci când privirile noastre se întâlneau, de mai multe ori, din întâmplare. Şi încercam să ţi-o ocolesc, ca mai apoi, tot din greşeală, să mă uit din nou la tine. Acum, nu ştiu, probabil că tu nu simţeai la fel ca mine şi mă priveai numai ca să vezi dacă eu mă mai zgâiesc la tine.

Mie chiar îmi lipsesc scenele astea. Ăsta era singurul motiv pentru care eram cum eram. 

Şi chiar îmi doream mai mult. 

Şi a fost un moment în care puteam profita, dar nu am ştiut să-l folosesc. 

Să şti că de multe ori îmi doream să fiu tu şi să ştiu ce gândeşti în momentele în care ne priveam. Sau când vorbeai uitându-te la mine. Să şti că mă făceai să zâmbesc. Pentru că mă priveai şi în momentul de faţă aş da orice să mă mai priveşti. Ca atunci.

                                                                                                        L.

Praf de stele.

 În mine mişună scântei.
De la atâta praf de stele îngiţit.
Doctorii au început să mă liniştească. "Totul va dispărea cu câteva analgezice."
Eu ştiam că mă omoară.
Praful acela de stele. Mă omoară.

Timp. Trecut, prezent sau viitor?

 Hey,

Îmi spui te rog cât este ceasul?  Cred că am uitat să urmez timpul şi mi-a scăpat.

Ştiu doar că m-am obosit mergând în pas cu el şi m-am aşezat pentru puţin timp să-mi trag sufletul. Apoi, m-am trezit rătăcind în trecut. 

Totul mi se părea cunoscut. Şi visam, în viitor. Nici vorbă de prezent.

Mă agăţam de absolut tot ce însemna trecut. Şi încă o mai fac. 

Nici acum nu ştiu în care timp mă găsesc.

În visele mele.

 În visele mele suntem unici. Şi împreună.
Avem posibilitatea să vedem răsăritul şi apusul. Şi tu mă ţii de mână arătându-mi lucruri infime precum stelele.

În visele mele ai răbdarea să mă asculţi. Şi îmi răspunzi la întrebările mele exagerate.
Într-un cuvânt, mă înţelegi.

 Atunci când visez, stăm într-un câmp cu margarete. Şi, vinerea, într-unul cu lalele.
Stăm ore întregi şi ascultăm cântecele vântului. Uneori, în duet cu greierii.
Totul îmi place, îmi place mult...
Singurul lucru care nu îmi place e că se întâmplă în visele mele.

Plănuiesc să le citesc.

I give myself very good advice
But I very seldom follow it
That explains the trouble that I'm always in
Be Patient is very good advice
But the waitin' makes me curious.


And I'd love the change
Should something strange begin.

Părţi neregulate.

 Astăzi îmi cos toate crăpăturile şi părţile rupte.
Nu le mai las desfăcute să vadă toţi tot ce am pe dinăuntru.
 A venit primăvara... acum pot să pun petice de soare pe umbrele ce se văd prin crăpături.

Mi-am schimbat şi o jumătate din inimă care devenise neagră.
Partea pe care eu am cusut-o e puţin mai mică şi e vişinie, nu roşie. Da' mie îmi place că partea aceea roşie nu mai iubeşte singură şi că acum are parte de cineva care îşi dă măcar silinţa.
Oricum, de când o ştiu eu, tot neregulată era.

 "-Şi, îmi poţi spune câte bătăi produce inima ta acum pe minut?"
"-Nu o mai numesc inimă, ci părţi neregulate. Nu mai funcţionează ca o inimă... Bate fiecare parte pentru ea de şaizeci de ori."
"-Şi te simţi bine?"
"Îhî."

 La restul crăpăturilor mi-am legat panglici colorate.
Acum nimeni nu îmi mai spune ce gol întunecat ai, ci ce frumos ştii să îţi maschezi defectele.
Aşa-i. La asta mă pricep cel mai bine.

 De câte ori trebuie să calci acelaşi pământ ca să înveţi că te doare?

Pentru un suflet.

 Aş vrea să-mi mişc sufletul. Să-l fac să danseze după cum simte. 
Să ştie să respire, să meargă... şi nu ţeapăn.
Vreau să se arate dacă eu nu ştiu. 


Poate, să meargă la o şcoală de suflete. 
Să înveţe şi să fie premiant... Pentru că eu nu ştiu să îl încurajez şi să-l învăţ.

Radiografii.

 Tocmai aflase că are o vertebră în plus.

Se simţea specială chiar dacă lucrul ăsta nu era un lucru pozitiv. 

Scheletul ei o făcuse cu o vertebră mai înaltă...

Dar... radiografii pentru suflet nu se fac?

Nu de alta, dar vroia să afle dacă nu suferea ceva deformări sau dacă avea două. Sau nici unul...

De data asta la stomac nu îşi mai făcuse. Să vadă dacă fluturii au dispărut sau nu. Nu o mai interesa nici dacă se mai înmulţiseră cu câţiva coconi. 

Data trecută străluceau fluorescent pe radiografie. Parcă ştiind că cineva îi "fotografiază".

Acum nu o mai interesa decât sufletul.  

Ore în şir pierdute pe holurile spitalului. Numai ca doctorii să îi spună de fluturi. Că sunt flămânzi. Şi, că din cauza lipsei de sentimente, aceştia se hrănesc cu sufletul ei, perforându-l.

Curând va scăpa de fluturi. Ştia că sentimente multe nu mai are. 

 Dar ştia că va rămâne şi fără suflet.

Aşa că a insinstat pentru un transplant.
Ar fi dat orice, aşa că s-a lăsat pe mâna doctorilor. Nici măcar nu şi-a cunoscut donatorul.

Deschide ochii. Doctorii îi transmit veşti bune. Transplantul s-a realizat cu succes.
Şi are sentimente. Simte. Simte multe şi nici măcar nu ştie pentru cine. Nici fluturii ei nu-i mai simte. 
"Să mă obişnuiesc cu alţi fluturi..." 

Vreau ochi noi.

 Îmi vinde şi mie cineva, vă rog frumos, o pereche de ochi mari şi căprui?
Ai mei au început să mă deranjeze.
Îi pot da la schimb pe ai mei. Deşi nu cred că cineva ar vrea o pereche de ochi mici şi gri.
În fine, au cincisprăzece ani vechime, nu au probleme de vedere, sunt concentraţi mai mult pe negativităţi şi, uneori mai puteţi fi confundat cu cineva de neam chinez. Şi riscaţi să fiţi porecliţi astfel.
 Dacă tot nu îmi voi găsi o pereche  de ochi, şi verzi, cred că îmi voi coase nasturi.

Stângace. Sunt stângace.

 Să ne prefacem că e bine. Că nimic nu s-a întâmplat.
Sau nu. Nu cred că pot.

Din momentul ăsta nu mai leg prietenii. Niciodată nu le-am legat bine.
Aveau nodul prea strâns sau prea slab legat...
Important e că sunt neîndemânatică şi nu ştiu să leg prietenii. Sau nu ştiu cum să le aleg ca să stea un timp legate. O perioadă de timp mai lungă...
Nici acum nu ştiu care a tras mai tare de aţe de s-au desfăcut.
Probabil că din neglijenţă nu mai sunt legate. Şi nici nu am băgat de seamă când şi de ce.

Acum sunt stângace. Mâna dreaptă îmi lipseşte.
Cu o mână nu mai pot lega prietenii...

.

 Nu vreau să mai am încredere în oameni.

Don't cry.

Because big girls don't cry.

But I'm small...

.

Zâmbete din hârtie.

 M-am apucat de colecţionat.
Postere.
Şi chiar şi imagini. Dar cu o singură temă.
"Zâmbete."
Acum problema mea nu mai e râsul sau zâmbetul. Nu voi mai uita niciodată să râd. Şi nu va mai fi nevoie să mă prefac că zâmbesc.
Îmi voi lipi pe faţă cu bandă adezivă postere cu zâmbete.
Voi oferi zâmbete din hârtie... Oricum, sunt mai acceptabile decât zâmbetele trucate.

Martie.

Dumnezeu mi-e bun amic. -Cyril Massarotto
Supermenajera. -Sophie Kinsella

Vreau.

-Aş vrea să gândesc pozitiv.

-Cum?

-Păi nu ştiu, aşteptam să mă înveţi tu...

-Nu sunt bun prin a da sfaturi.

-OK. Atunci dă-mi motive pentru a gândi pozitiv.

-Nu. Nu am nici un motiv să îţi dau...

Dar alege ce vrei. Ca literele dintr-un bol de cereale. Formează ce vrei tu.

-Nu cred că sunt atât de optimistă întrucât să pescuiesc cuvinte pozitive. Sau altceva ce mă face fericită. 

Am renunţat să mai cred în lucruri din astea infime. Şi oricum nu dau roade... N-are rost.

-Cum vrei... Dar tot speranţa moare ultima.

-Important e că tot moare. 

Şi nici nu ştiu dacă nu cumva e deja moartă. Nu am mai verificat de ceva vreme. Iar moartea cred că eu i-am dorit-o, prin obiceiul ăsta de a tot repeta fraza aia. 

Mă simt o sinucigaşă.

Să ne dăm măştile jos.

  Să nu ne mai ascundem. 

Hai să ne privim fără măşti. Şi să nu ne mai îndrăgostim de umbre. Hai să ne arătăm.

 Ce-ai zice să ne ascundem după melodii? Măcar am ştii ce ne spunem. 

Hai să devenim note muzicale ce compun un cântec. Să ne agăţăm de portative.

În loc să ne-o arătăm, să ne cântăm identitatea.

 

I am accustomed to sleep and in my dreams to imagine the same things that lunatics imagine when awake.

De verde, de primăvară.

 Verde.
Totul s-a transformat acum într-un verde viu. Şi îţi vine să te întrebi cine a pictat foaia aia albă din iarnă cu atâtea nuanţe de verde.
 Şi simt cum se dezgheaţă şi năvălesc toate sentimentele din mine. Şi se fac şi ele verzi.

Un metrou numit dorinţă.

 Vreau să prindă rădăcini de ghiocei în mine.

Today is not like yesterday... is much worse.

Jar of hearts.

And who do you think you are
Running 'round leaving scars
Collecting your jar of hearts
And tearing love apart.

Wings. But can I fly?

Pentru ce zâmbim?

 Deşi nu găsesc motive întemeiate ca să-i răsplătesc pe alţii cu un zâmbet, citind un fragment din "Tot eu" de Christopher Reeve, mi-am dat seama că acesta poate porni din orice. Şi fără motive.

 "Într-una din zile, toată familia se afla strânsă în jurul teancului de scrisori şi le sorta. Will se juca pe podea. Ne-a privit şi a zis:" Mami, tati nu mai poate să-şi mişte mâinile." Dana a răspuns "Aşa este, tati nu poate să-şi mişte mâinile."
"Şi tati nu mai poate să alerge."
"Aşa este, nu mai poate alerga."
"Şi tati nu poate vorbi."
"Aşa este, nu poate vorbi acum, dar va putea."
Şi atunci Will a făcut o pauză, s-a încruntat şi a izbucnit fericit "Dar poate să zâmbească."
Toţi s-au oprit din sortat, au pus totul jos şi s-au privit pur şi simplu unul pe celălalt."

                                                                              CHRISTOPHER REEVE, n. 1952, DIN "TOT EU"

10 cărţi ce merită citite.

1. Biblia
2. Femeia în alb- Wilkie Collins
3. Memoirs of a Geisha- Arthur Golden
4. Enigma Otiliei- George Călinescu
5. Diamantul din Drury Lane- Julia Golding
6. Fiecare pentru sine- Beryl Bainbridge
7. Ochi de pisică- Margaret Atwood
8. Gargui- Andrew Davidson
9. Unde eşti?- Marc Levy
10. Un copil în iarnă- Margaret Maron

Încotro?

 Şi încotro frânez să mă opresc dacă înapoi înaintez? Încotro să mai apuc dacă fiecare drum mi se bifurcă şi peste tot e o alegere. Unde să mai evadez?

 Cu ce m-aş putea obişnui dacă o dau din roşu în negru? Mai pot paria pe roşu? 

Nu ştiu încotro mă îndrept. Dar rătăcesc şi eu în rând cu lumea. În beznă şi-ntuneric. Pe aici e calea mea.

24.

 Love is in the air. The air is polluted.

"Who cares if you disagree?
You are not me
Who made you king of anything?
So you dare tell me who to be?
Who died and made you king of anything?"

Papucii noştri se sărută.

 Ca pe vremea când se sărutau mâinile noastre. Şi privirile noastre. Acum se sărută papucii.
P.S: balerinii mei au spus că le-au plăcut şireturile converjilor tăi.

Şi?

  Am căutat peste tot lucruri şi locuri care să mă facă să mă simt bine. Nu excelent, nemaipomenit, ci doar bine. Ştii, de o vreme în coace mă tot gândesc că de atâta vreme nu am reuşit să îmi găsesc locul. Şi nu am putut decât să îmi tot repet că "ăsta nu e locul meu". 

Nu cred că e normal să te simţi străin de tine. Şi totuşi eu o fac. Sunt anormală.

 Mă subestimez, desconsider, tachinez mereu, sperând că o să mă obişnui. Adică, aşa cum am citit pe un site, adolescenţii se cred buricul pământului. Cred că numai lor li se poate întâmpla ceva de care nu mai pot trece. Şi mi se pare normal. Pentru că noi, fiecare, suntem personajele principale din filmul nostru. E absolut normal să ne vedem doar pe noi. Poate sună a narcisism sau a  aroganţă, dar simt că merit mult mai mult.         

 Deşi nu-mi găsesc locul şi îmi pierd ani pentru a-l găsi, cred că "locul" acela pe care îl tot caut trebuie să-l fac eu. Pentru că nu mai există. Şi pentru că nu mai pot aştepta ca altă dată, să mi se ofere totul pe tavă. Am şi eu puterea de a schimba ceva. 

Cred...

Merită?

Moartă în lumea vie.

  Noi nu am vorbit niciodată. Dar un singur lucru te-aş întreba...
Dacă s-ar întâmpla ceva, m-ai lăsa să te i-au în braţe? M-ai lăsa să îţi spun că "totul va fii bine" ?
Şi dacă mă gândesc mai bine, nu cred că aş vrea să-ţi ştiu răspunsul şi ştiu că tu nu ai proceda la fel.
 Eu nu mai răspund la îmbrăţişări. Nu le mai cunosc limbajul. Acum nu îmi sunt decât un cod pe care nu-l înţeleg. Şi în loc să mă consoleze, mă enervează.
Sincer, nu mai sunt receptivă la nici o afecţiune. Şi credeam că indiferenţa e ajutătoare.
Dar te rog... te rog, fă-mă vie!

Şi oare sunt ok dacă mă amăgesc mereu? Sau e ok să te amăgeşti mereu?

Jocuri.

 Mintea îmi e goală de plinul ce săvârşeşte în ea. 

Eu... eu n-am vrut. Să ajung ţintă. La orice. Şi n-am vrut să pierd de fiecare dată. Vreau să fie 1-0. Pentru mine. Măcar o dată.

“Un zâmbet este o curbă care face totul drept.”

Maybe I know,somewhere
Deep in my soul that lover never lasts
And we've got to find other ways
To make it alone or keep a straight face.

  

Fulgii... sunt doar fulgi.

 Şi fluturii se mai topesc. I-am văzut astăzi. Nu mai zburau şi stăteau tolăniţi pe jos. Nici nu îi mai deosebeam unul de altul. Ca atunci când dansau.
Acum fulgii nu mai sunt ca fluturii. 

Gust de iarnă.

 De dimineaţă nu mă simt bine. Mi-e cald. Cred că am febră. Sau nu... mi-e cald de la zăpadă. Sigur zăpada trebuie să fie cauza.
Şi pastile. Nu mai vreau să mă îndop cu pastile. Dar cred că tocmai ăsta este gustul iernii. De pastile.

Nici astăzi nu am existat.

 Mi-e indiferent. Totul mi-e indiferent. Şi totul mi-e egal. Banal. Totul.
Nici nu mă mai gândesc a cui ar putea fii vina. Nu mă consolează cu nimic. În plus, am alte lucruri mai bune de făcut decât să mă gândesc la aşa ceva. De fapt, eu merg înainte... dar cu capul uitându-mă înapoi. Şi cred că expresiile sunt sinonime...
M-am săturat de banal. Şi de pesimism. Şi cred că şi de optimism... M-am săturat să mă joc cu cuvintele... Ele nu se joacă cu mine.
M-am săturat de tăcerea din mine, de matematică, de calculator, de câţiva dintre ei, de vrăjeli, de "şi mâine e o zi", de muzică, de noapte şi iar de dimineaţă, de deja-vu-uri, de note, de fulare, de abureli, de indiferenţa altora, de microbuz, de aroganţi, de frig, de o a doua şansă, de amăgeli, de iarnă şi de tot. Pentru că eu tac şi neantul meu urlă.
Mă simt groaznic. Şi vreau să mă simt bine...
Cred că e un început bun. Prin faptul că vreau ceva.

Astăzi... vreau să stau într-o încăpere cu 4 pereţi. Ca să-i i-au pe fiecare la rând şi să mă dau cu capul de ei.

Special stuff.

Aici e vorba de tine. Cred că mă iubeşti, mă uit mereu la ceas când este fix.

Etichete.

 Peste tot etichete. Pe toată inima. Multe, multe etichete cu nume. E atât de încărcată, încât abia mai poate bate. Dar bate, pentru etichete. Pentru ce e scris pe ele.
Câteodată se simte frigider. Plin de etichete cu chestii ce urmează a fii făcute. Doar că aici bate un alt fel de joc. Din acela mai sentimental.
 Etichete. De ele e împărţită. Un milimetru pentru el, încă un milimetru pentru ea, încă un pic pentru ei... Mai simplu, pot spune că e plină de graniţe. Cu teritorii mai mari sau mai mici. Depinde de ce e scris pe etichetă.
Sunt sute de etichete, unele mai colorate, altele mai incolore... care inundă teritoriul din mine.
Nu ştiu cum au ajuns acolo. Unele purtate de pufi de păpădii, altele de vânt... şi şi-au găsit locul acolo.
Odată, am fost pusă să aleg. Una dintre ele. Însă, m-am ataşat destul de mult de ele, aşa că le-am păstrat pe toate. Şi le-am găsit la fiecare câte un loc.
Acum încerc să mă obişnuiesc... Ce mă îngrijorează însă, este că nu a mai prea rămas loc. Deşi le-am împărţit pe milimetrii. Sunt prea multe. Şi ştiu şi de ce. Am început să iubesc fiecare lucru mărunt. Infim. Astea au ocupat din locuri. Şi am mai început să am forme de iubire şi pentru omul care cerşea în parc, pentru copilul ce arunca cu pietricele în apă şi pentru cei care m-au privit o singură dată.
Dar e bine. E bine că sunt etichete. Le pot dezlipi oricând. V-a durea. Şi-mi vor lăsa o rană deschisă... Dar altele vor veni pe post de plasturi şi îmi vor acoperi rana. Oricât de dureroasă ar fii ea.

 "Mi-ai zâmbit şi mi-ai vorbit despre nimicuri şi am simţit că asta era tot ce aşteptam de multă vreme."
                                                                                                 (Rabindranath Tagore)

Fericire, trăieşti ?

Astăzi e mai altfel.

  Astăzi n-am încredere în nimeni. Sau... am încredere în nimeni.

Astăzi vreau să cred că sunt un sloi de gheaţă care nu va mai trăi mult. Şi voi sfârşi răpusă de săgeţile Soarelui.  

Crăiasa Zăpezii.

 Iarna. N-o să-mi fie prea dor de ea când se va termina. Am şi eu o iarnă asemănătoare înăuntrul meu. Dar ceva mai aspră decat cea de afară. Cu mai multe blocuri de gheaţă decât zăpadă. Şi mai multe sloiuri de gheaţă. De fapt, totul e gheaţă. Până şi organele. De aceea sunt rece tot timpul. Sunt doar creaţii personale făurite din gheaţă. Până şi în ochi am gheaţă. Irisul. Şi ciudat e că atunci când ploaie cu lacrimi, nu se topeşte. Să fie verde. E o specie ciudată de gheaţă, ca acelea pe care aş vrea să le ţin în mână şi să nu se topească. 

 Iarna mea nu va fi niciodată urmată de primăvară. E urmată de iarnă, iar apoi, iar de iarnă. Dar nu-mi trebuie Soare, verde şi nici flori. Şi nici frunze. Şi sunt sigură că nici alte culori în afară de alb. Trebuie să mă obişnuiesc. Cu mine. Adică, cu ce am în mine.

7 lucruri de care mă simt dependentă.

  1.Zăpada. Deşi din unele puncte de vedere mă face să mă simt groaznic, recunosc că în fiecare iarnă mă bucur de prezenţa ei.

  2.Rochiile de mireasă. Pur şi simplu le ador.

  3.Jeleurile. De fructe. Le consider mâncarea zeilor.

  4.Desenul.

  5.Cărţile. De preferat cele cu subiect ştiinţific, poliţiste.

  6.Pisicile. Cele mai inocente animale ^^.

Vanilla twilight

When violet eyes get brighter,

And heavy wings grow lighter.I'll taste the sky and feel alive again.