Mi-e dor de braţe. De sentimentul ăla pe care îl primeşti de cum te naşti. De atingeri.

Dorinţe

Toată vara am alergat după voi.

Licurici în loc de felinare.

 Eu nu mai am vise.
Le-am visat pe toate.
Şi nu mai sunt prezentă nici la aprinderea felinarelor ca să mi le spun lor. Mi-am dat seama că se aprind şi fără mine.
Ele ştiu când să se lupte cu întunericul...

Brize.

Ce banal mă simt când lumea se ascunde sub apus 
Când fără lumină mă simt oarbă
Cerând un răspuns.

 În viaţă pierdem ore, la moarte tânjim după secunde.

Şi chiar şi aşa, ne sinchisim să le trăim cum se cuvine?

Eu n-am să lupt.

 Aş vrea să mă ascund undeva când mi-e greu. 

Acum îmi dau seama că nu am nici un fel de "adăpost" în caz de mai rău. 

Mă văd neprotejată.

Am tendinţa să mă gândesc cu frică la un pas greşit care m-ar arunca în cea mai adâncă prăpastie. 

Acum îmi dau seama că nu am braţe pe care să le strâng. Că nu mi-am asigurat inevitabilul.

Mă văd sprijinită de pervaz, cu ochii nedormiţi şi umflaţi, mai melancolică, ca niciodată. 

Şi ce-am să fac?