LORE writes about LOVE

Am nevoie de linişte, mai mult decât orice. Am nevoie să fiu singură.

Mi-e atât de greu să-mi imaginez un loc numai al meu...

Plină lumea de ei. De cei ca ei.

And we had magic, and this is tragic

Scrisoare V.

   For my B.

Îmi pare nespus de rău că am crezut că vrei să-ţi fac un loc în mine.
Îmi pare rău că am crezut fără să te întreb. Îmi pare rău că am vrut să fiu lângă tine când ţi-a fost mai greu şi iartă-mă că te-am întrebat de îţi e bine..

Îmi pare rău că îmi pare rău de mine. Eu m-am lovit de stânci crezând că-i bine..
Mi-am înmuiat mintea în diluant făcând-o praf şi crezând că mi-e mai bine.
Mi-am irosit timpul meu cu tine.. şi ne pregăteam scenarii. Dar acum văd... eu nu am crezut în tine, am crezut în mine.
Atât de mult timp, te orbeşte. Nu, nu sunt oarbă, sunt mai rău decât atât.
Îmi pare rău.
Promit că n-o să mai întreb de tine.

                                                                                     Scuze,
                                                                                             Lore.

Hauntingly beautiful stuff...

Mi-e dor de braţe. De sentimentul ăla pe care îl primeşti de cum te naşti. De atingeri.

Dorinţe

Toată vara am alergat după voi.

Licurici în loc de felinare.

Eu nu mai am vise.
Le-am visat pe toate.
Şi nu mai sunt prezentă nici la aprinderea felinarelor ca să mi le spun lor. Mi-am dat seama că se aprind şi fără mine.
Ele ştiu când să se lupte cu întunericul...

Brize.

Ce banal mă simt când lumea se ascunde sub apus
Când fără lumină mă simt oarbă
Cerând un răspuns.

În viaţă pierdem ore, la moarte tânjim după secunde.

Şi chiar şi aşa, ne sinchisim să le trăim cum se cuvine?

Eu n-am să lupt.

Aş vrea să mă ascund undeva când mi-e greu.

Acum îmi dau seama că nu am nici un fel de "adăpost" în caz de mai rău.

Mă văd neprotejată.

Am tendinţa să mă gândesc cu frică la un pas greşit care m-ar arunca în cea mai adâncă prăpastie.

Acum îmi dau seama că nu am braţe pe care să le strâng. Că nu mi-am asigurat inevitabilul.

Mă văd sprijinită de pervaz, cu ochii nedormiţi şi umflaţi, mai melancolică, ca niciodată.

Şi ce-am să fac?

Chimie

Am vrut soare în loc de ploi

Şi în loc de "eu" să fim "noi".

Vreau să ploaie cu soare,

Să ne îmbrăcăm în culoare

De iubire murdară.

Am cântece scrise

pe papirusuri vechi,

Le-ai cântat,

Ai făcut o legătură

Între inimă şi urechi.

Acum învaţă-mă tu ceva!

Îmi arăţi aşa frumos promisiunile...

Ai o carte.

Mă înveţi să mă încred în ele.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă îndrăgostiţi de o melodie? Pentru că mie mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de melodia aceasta.

Nu mi-e greu să recunosc.

Mi-e frig şi frică.

Praf şi anotimpuri.

Cum poţi?
Spune. Cum poţi să laşi uşi deschise fără ca să le închizi?

Sau măcar să mai treci prin acele cămare...

Pânza de păianjen.

"Sunt într-o "stare de calm" ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţionează un anume mecanism, care făcea legătura între mine şi lumea din afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori - din necunoaştere - mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic."

Vişiniu.

Welcome home.

O, dragă "eu".

Continui să cred în ceva imposibil.

Lucruri după care tânjesc şi aş vrea să le am, care nu-mi dau pace când mi-e lumea mai dragă şi atunci când cred că nu le mai vreau.

Tânjesc să fiu un "eu" mai indulgent şi mai nepăsător, să am mai multă încredere şi să mă încăpăţânez.

O caut prin scorburi, după umbre pe vechea sau noua "eu". Prezentul m-a transformat inevitabil în acel "noi". Şi mă atrage în amintiri care mă fac să mă cred în trecut.

Mi-e frică de viitor. Simt cum mă arde când vreau să mă gândesc la el. Îmi arde tâmplele şi îmi dă o groaznică durere de cap...