E prea mult

Până când să mă încurajez singură? Până când să mă fac că nu văd adevărul?
Doar... mai rezistă. Nu ştiu până când, dar trebuie...!

E prea nedrept!
Prea nedrept ca pământul de sub picioarele mele să se surpe!

Acum ştiu ce eşti.
Un puzzle.

"Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel. "

(La răscruce de vânturi - Emily Bronte)

Acea uşă roşie pe care mi-ai trântit-o în faţă

  Eu cred că nu mai am sentimente. Acel pumn de sentimente pe care l-ai văzut acum câţiva ani, te asigur că nu mai există. Le-ai distrus tu cu forţa. -sau, mai degrabă, cu indiferenţa-
Tu ştii că mă omori şi totuşi îţi place. Câtă chestie din aia indiferentă ai în tine? Sincer, mi-e scârbă.

Băi, şi câteodată te credeam... defapt acum mi-e şi mie indiferent. Atât cât ţi-e şi ţie. Adică mult. Am crescut multă indiferenţă în mine.

Eşti un maldăre de ace.

* but you were my hero*

Nu pot să respir.
Fiecare răsuflare mă doare.
Îmi aduce de aminte că trăiesc fără rost.

Mă îndrept spre o gaură neagră

M-am pierdut.
Mi-am pierdut orice fărâmă de speranţă.

Oare pe cine să mai rog să mă tragă de sfori? căci nu mai mişc, nu mai vorbesc şi nu mai ştiu cum să mă exprim.
Simt că totu-i de prisos.