Crăiasa Zăpezii.

 Iarna. N-o să-mi fie prea dor de ea când se va termina. Am şi eu o iarnă asemănătoare înăuntrul meu. Dar ceva mai aspră decat cea de afară. Cu mai multe blocuri de gheaţă decât zăpadă. Şi mai multe sloiuri de gheaţă. De fapt, totul e gheaţă. Până şi organele. De aceea sunt rece tot timpul. Sunt doar creaţii personale făurite din gheaţă. Până şi în ochi am gheaţă. Irisul. Şi ciudat e că atunci când ploaie cu lacrimi, nu se topeşte. Să fie verde. E o specie ciudată de gheaţă, ca acelea pe care aş vrea să le ţin în mână şi să nu se topească. 

 Iarna mea nu va fi niciodată urmată de primăvară. E urmată de iarnă, iar apoi, iar de iarnă. Dar nu-mi trebuie Soare, verde şi nici flori. Şi nici frunze. Şi sunt sigură că nici alte culori în afară de alb. Trebuie să mă obişnuiesc. Cu mine. Adică, cu ce am în mine.