Nici astăzi nu am existat.

 Mi-e indiferent. Totul mi-e indiferent. Şi totul mi-e egal. Banal. Totul.
Nici nu mă mai gândesc a cui ar putea fii vina. Nu mă consolează cu nimic. În plus, am alte lucruri mai bune de făcut decât să mă gândesc la aşa ceva. De fapt, eu merg înainte... dar cu capul uitându-mă înapoi. Şi cred că expresiile sunt sinonime...
M-am săturat de banal. Şi de pesimism. Şi cred că şi de optimism... M-am săturat să mă joc cu cuvintele... Ele nu se joacă cu mine.
M-am săturat de tăcerea din mine, de matematică, de calculator, de câţiva dintre ei, de vrăjeli, de "şi mâine e o zi", de muzică, de noapte şi iar de dimineaţă, de deja-vu-uri, de note, de fulare, de abureli, de indiferenţa altora, de microbuz, de aroganţi, de frig, de o a doua şansă, de amăgeli, de iarnă şi de tot. Pentru că eu tac şi neantul meu urlă.
Mă simt groaznic. Şi vreau să mă simt bine...
Cred că e un început bun. Prin faptul că vreau ceva.