Mă simt rău. Foarte rău. Mă simt rău pentru că mă simt o plastică... Dacă tai o păpuşă nu vezi altceva decât un spaţiu gol, ascuns acolo în trup.Lipsit de organe,sentimente... L-am căutat şi eu în mine şi spre surprinderea mea, l-am găsit.
Şi de acum în colo trebuie să accept că sunt o plastică. Oricum, într-un fel, aşteptam să am dovada asta... Atât doar că mai apar trecător ura,gelozia,melancolia,depresia... Şi nu-mi puteam explica lucrul ăsta. Deoarece n-am crezut că se poate găsi ceva atât de atipic într-un om. Şi uite! Oricum golul ăla se va umple cu mai multe goluri. Formându-se ceva ce numai ştiinţa mai poate explica. Ceva de genul unui Big-Bang. (?)
Am rămas atât de indiferentă, încât asemănarea comportamentului meu cu o păpuşă devine pe zi ce trece tot mai izbitoare.
Înceracă să înfingi un ac în pieptul unei păpuşi... vezi, plânge? Nu. E indiferentă. Tot zâmbeşte. Poţi s-o arunci în gunoaie şi printre gunoaie poţi observa surâsul ce se iveşte pe un chip de păpuşă.
Deoarece nu simte nimic ,e indiferentă fiecărei situaţie.
Mă simt rău... Mă simt o păpuşă în interior.
Fă-mă să cred în aripi.
Câteodată, mă laşi să-ţi privesc zborul şi nu-mi mai plec capul timp de câteva ore. Ştiu că sună răutacios, dar vreau să le am eu. Şi ca un prieten bun ce eşti, mă încurajezi şi îmi spui că "Şi ale tale sunt frumoase. " Ba nu. Ale mele sunt negre, nu strălucesc, sunt murdare, prăfuite şi nu m-au ridicat niciodată.
Eu mi le ascund în haine. Poate de aceea s-au înnegrit. De atâta ură. Poate că şi-ar schimba stăpânul, dar trebuie să mai îndure şi să stea agăţate de spatele meu pentru o vreme. Până le învăţ să zboare, vor sta ascunse în haine. Oricum nu le cred în stare de ceva anume. Din cauza lor, am rămas o "simplă eu". Sunt arătată cu degetul pentru că nu ştiu să fiu doar "eu" ci doar "o simplă eu". Aşa că le fac şi pe ele să se simtă inutile.
Şi îmi place să-ţi spun cât de mult aş vrea să simt şi eu înălţimea la care te pot duce nişte aripi, numai pentru că mă simt ascultată.Deşi pot spune că uneori chiar exagerez... Şi tu îmi spui asta. Şi-mi mai spui că nu e vina aripilor că am ajuns aşa,ci a mea.Că aripile nu sunt făcute decât pentru îngeri.
Lasă-mă să te fac o umbră colorată.
Te ascunzi după umbra mea şi deja mi-ai furat încrederea. Mă faci să cred că,acolo, undeva,după umbra mea, ceva întunecat şi fară faţă şi forme... mă urmăreşte la fiecare pas făcut şi are grijă de mine într-un fel sau altul.
Ştiu că tu stăteai în faţa mea când aveam capul plecat, iar când îmi luam părul ce-mi acoperea ochii ,tu erai acolo, în faţa mea... Şi mă imitai, făcându-mă să râd. Te vedeam ca pe o pată care, la dispariţia razelor de soare, plecai şi tu odată cu ele.
Ştiu că nu-ţi place când plouă, când totul e întunecat şi nu apare pic de lumină, pentru că niciodata n-ai apărut. Îţi place sa fii mereu în lumină. Ei bine, la chestia asta suntem total opuşi. Mie îmi place să mă ascund în întuneric. Să ştiu că nu e altceva decât eu şi întunericul. Şi tu eşti de partea luminii... Şi n-am nimic împotrivă. Doar că aş vrea să-ţi prindă contur umbra aceea întunecată. Să prindă viaţă şi să aibă culoare. Atât vreau.
A!şi cred că am omis faptul că, dacă vrei, îţi pot da eu culoare... Cum vrei şi câtă vrei. Te pot ajuta să prinzi contur... Ca pe pânză sau sticlă.
Gone too soon
Like A Comet
Blazing 'Cross The Evening Sky
Gone Too Soon
Like A Rainbow
Fading In The Twinkling Of An Eye
Gone Too Soon
Shiny And Sparkly
And Splendidly Bright
Here One Day
Gone One Night
Like The Loss Of Sunlight
On A Cloudy Afternoon
Gone Too Soon
Like A Castle
Built Upon A Sandy Beach
Gone Too Soon
Like A Perfect Flower
That Is Just Beyond Your Reach
Gone Too Soon
Born To Amuse, To Inspire, To Delight
Here One Day
Gone One Night
Like A Sunset
Dying With The Rising Of The Moon
Gone Too Soon
Gone Too Soon
Blazing 'Cross The Evening Sky
Gone Too Soon
Like A Rainbow
Fading In The Twinkling Of An Eye
Gone Too Soon
Shiny And Sparkly
And Splendidly Bright
Here One Day
Gone One Night
Like The Loss Of Sunlight
On A Cloudy Afternoon
Gone Too Soon
Like A Castle
Built Upon A Sandy Beach
Gone Too Soon
Like A Perfect Flower
That Is Just Beyond Your Reach
Gone Too Soon
Born To Amuse, To Inspire, To Delight
Here One Day
Gone One Night
Like A Sunset
Dying With The Rising Of The Moon
Gone Too Soon
Gone Too Soon
Ştii?
Doar tu ştii că atunci când plâng nu mai am ochii albaştri, ci se transformă într-un gri. Se scurg de marea ce îi inundă şi pur şi simplu îngheaţă. Şi numai tu ştii de câte ori mi-am luat inima în dinţi, lăsând multe, multe urme de dinţi pe ea.
Numai tu ştii că atunci când mă enervez, îmi muşc buza de jos şi mă joc cu o şuviţă, încâlcind-o pe deget. Şi numai tu ştii că nimic dar nimic nu mă linişteşte mai mult decât să am un teanc de hârtii şi să-mi mişc mâna pe ele ca un ac seismic, umplându-le de caricaturi.
Numai ţie ţi-am spus cât de mult îmi place cerul spre seara, când arată ca pătat de cerneală şi sânge. Şi numai tu ştii cât de mult îmi place să citesc pe întuneric cu lanterna lângă mine.
Numai tu ştii cât de mult mă enervează telefonul când îmi luminează ora x:00...
Şi totuşi nu ştii nimic din toate astea...
Numai tu ştii că atunci când mă enervez, îmi muşc buza de jos şi mă joc cu o şuviţă, încâlcind-o pe deget. Şi numai tu ştii că nimic dar nimic nu mă linişteşte mai mult decât să am un teanc de hârtii şi să-mi mişc mâna pe ele ca un ac seismic, umplându-le de caricaturi.
Numai ţie ţi-am spus cât de mult îmi place cerul spre seara, când arată ca pătat de cerneală şi sânge. Şi numai tu ştii cât de mult îmi place să citesc pe întuneric cu lanterna lângă mine.
Numai tu ştii cât de mult mă enervează telefonul când îmi luminează ora x:00...
Un alt nimic
Gândesc la nimic. Tu ştii cum e? Păi în primul rând,când spui "nimic" te gândeşti la negru.O întunecime groaznică ce îţi pătrunde în minte.Sau alb. Doar un gol alb.Şi totuşi astea sunt culori.Nu e un nimic. E alb şi negru.Dar eu nu văd aşa. Eu văd nimicul.
Încearcă să te gândeşti la nimic. Vezi,poţi?
Încearcă să te gândeşti la nimic. Vezi,poţi?
Introspecţii
Stupid! Prost! Aşa-i în fiecare zi...prostii şi iar prostii.Minciuni,tupeu şi tot tacâmul...Până când lumea asta se va trezi la realitate,prefer să mă închid într-un borcan şi capacul să fie bine strâns.Să stau şi să meditez,să cuget şi să-mi răspund eu,mie acelor 10,100 sau 1 000 de întrebări fară noimă.E clar că nu văd jumătatea plină a paharului...eu nu văd nici paharul...Deocamdată încerc să îmblânzesc roiul ăla de nimicuri şi să le dau un sens.Poate absurd sau prostesc ,dar măcar să fie cu un rost.Şi să-l găsesc repede,până nu apare carul ăla cu răsturnarea de situaţie.
Mai nou m-am îmbolnăvit de sindromul obsesiv al oglinzii...Nu ştiu sigur,dar cred că vreau să văd lucruri pe care nu le-am văzut niciodată la mine.Vreau să iasă din mine persoana aceea pe care nu am cunoscut-o niciodată.Fiind că nu am vrut.Cred că vreau să-mi schimb ambalajul de mentosană..
.
Şi,aşa ca de încheiere,vreau să-mi fac rost de un pahar.Să văd prima dată paharul şi,apoi,cu timpul,poate îmi toarnă şi mie cineva,câţiva picuri de apă ca să văd şi eu jumătatea sau măcar sfertul plin al paharului...
