Fă-mă să cred în aripi.

 Mereu te-am invidiat pentru frumuseţea şi puterea aripilor tale. Mi se pare că ale tale sunt cele mai frumoase şi au acel ceva ce le face să strălucească. Şi mă lasă mereu uimită de cât de sus te pot ridica aripile acelea ce par atât de firave.

Câteodată, mă laşi să-ţi privesc zborul şi nu-mi mai plec capul timp de câteva ore. Ştiu că sună răutacios, dar vreau să le am eu. Şi ca un prieten bun ce eşti, mă încurajezi şi îmi spui că "Şi ale tale sunt frumoase. " Ba nu. Ale mele sunt negre, nu strălucesc, sunt murdare, prăfuite şi nu m-au ridicat niciodată.

Eu mi le ascund în haine. Poate de aceea s-au înnegrit. De atâta ură. Poate că şi-ar schimba stăpânul, dar trebuie  să mai  îndure şi să stea agăţate de spatele meu pentru o vreme. Până le învăţ să zboare, vor sta ascunse în haine. Oricum nu le cred în stare de ceva anume. Din cauza lor, am rămas o "simplă eu". Sunt arătată cu degetul pentru că nu ştiu să fiu doar "eu" ci doar "o simplă eu". Aşa că le fac şi pe ele să se simtă inutile.

 Şi  îmi place să-ţi spun cât de mult aş vrea să simt şi eu înălţimea la care te pot duce nişte aripi, numai pentru că mă simt ascultată.Deşi pot spune că uneori chiar exagerez... Şi tu îmi spui asta. Şi-mi mai spui că nu e vina aripilor că am ajuns aşa,ci a mea.Că aripile nu sunt făcute decât pentru îngeri.