Sentimentele unei păpuşi de plastic.Şi atât.

 Mă simt rău. Foarte rău. Mă simt rău pentru că mă simt o plastică... Dacă tai o păpuşă nu vezi altceva decât un spaţiu gol, ascuns acolo în trup.Lipsit de organe,sentimente...  L-am căutat şi eu în mine şi spre surprinderea mea, l-am găsit.
 Şi de acum în colo trebuie să accept că sunt o plastică. Oricum, într-un fel, aşteptam să am dovada asta... Atât doar că mai apar trecător ura,gelozia,melancolia,depresia... Şi nu-mi puteam explica lucrul ăsta. Deoarece n-am crezut că se poate găsi ceva atât de atipic într-un om. Şi uite! Oricum golul ăla se va umple cu mai multe goluri. Formându-se ceva ce numai ştiinţa mai poate explica. Ceva de genul unui Big-Bang. (?)
Am rămas atât de indiferentă, încât asemănarea comportamentului meu cu o păpuşă devine pe zi ce trece tot mai izbitoare.
Înceracă să înfingi un ac în pieptul unei păpuşi... vezi, plânge? Nu. E indiferentă. Tot zâmbeşte. Poţi s-o arunci în gunoaie şi printre gunoaie poţi observa surâsul ce se iveşte pe un chip de păpuşă.
Deoarece nu simte nimic ,e indiferentă fiecărei situaţie.

 Mă simt rău... Mă simt o păpuşă în interior.