Acum o lună
Ghilimele- Emil Cioran
"Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi‑ au pierdut vederea de atâta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri."
"Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială."
"Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decât o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decât o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! - după fiecare întâmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvânt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este, desigur, a fi pierdut totul, a fi atât de departe de viaţă pe cât eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea."
"Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare."
"Este monstruos tot ce e unic şi trezeşte admiraţie, adică uimire, adică amestec de fascinaţie şi de teamă. Un monstru, chiar cumplit, ne atrage în chip tainic, ne urmăreşte, ne obsedează. Monstrul realizează în chip exterior tot ce e mai adânc în noi, este îngroşarea fantastică a calităţilor şi tarelor noastre ascunse. Monstrul este portdrapelul nostru... "
"Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte. "
(Emil Cioran)
"Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială."
"Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decât o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decât o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! - după fiecare întâmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvânt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este, desigur, a fi pierdut totul, a fi atât de departe de viaţă pe cât eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea."
"Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare."
"Este monstruos tot ce e unic şi trezeşte admiraţie, adică uimire, adică amestec de fascinaţie şi de teamă. Un monstru, chiar cumplit, ne atrage în chip tainic, ne urmăreşte, ne obsedează. Monstrul realizează în chip exterior tot ce e mai adânc în noi, este îngroşarea fantastică a calităţilor şi tarelor noastre ascunse. Monstrul este portdrapelul nostru... "
"De îndată ce te laşi în voia unei pasiuni, fie ea nobilă sau sordidă, eşti sigur că vei trece dintr-un chin în altul. Însăşi aptitudinea de a simţi cu patimă arată că eşti predestinat să suferi. Iubim doar pentru că în mod inconştient am renunţat la fericire. Spusa brahmanică este inatacabilă: "De fiecare dată când îţi creezi o nouă legătură, îţi înfigi în inimă, ca pe un cui, o nouă durere."
Scrisoare II.
For my B.
Sunt multe lucruri pe care aş fi vrut să le şti.
Un prim lucru ar fi faptul că îmi creai o senzaţie greu de descris în cuvinte. Şi ca să ajungi să-ţi placă până şi tonul vocii, e... destul de stresant.
Eram mai mereu într-o stare de euforie care aş mai vrea să o simt în unele zile. Puţin spus... pentru că tu erai "maşina" ce îmi crea acea senzaţie. Deşi nu era aşa, mă simţeam atât de specială.
Şi, câteodată, mă pufnea râsul fără să ştiu de ce. Sau zâmbeam fără motiv.
Şi de la tine a plecat toată nebunia asta cu orele fixe care a devenit o superstiţie, un tic nervos. Sau mai bine zis, o fărâmă de care mă agăţam ca să mă încurajez şi să cred în acele ore rotunde. Să cred în ele dacă nu în tine.
Te-ai simţit vreodată într-o stare de euforie? Dacă nu, atunci lasă-mă pe mine să ma bucur de ea.
L.
Scrisoare I.
For my B.
Uite, ştiu că noi ne-am învăţat să vorbim prin priviri şi genul ăsta de vorbire chiar mi-a plăcut. Parcă nimeni din lumea asta nu mai era. Doar noi. Mă simţeam vizibilă atunci când privirile noastre se întâlneau, de mai multe ori, din întâmplare. Şi încercam să ţi-o ocolesc, ca mai apoi, tot din greşeală, să mă uit din nou la tine. Acum, nu ştiu, probabil că tu nu simţeai la fel ca mine şi mă priveai numai ca să vezi dacă eu mă mai zgâiesc la tine.
Uite, ştiu că noi ne-am învăţat să vorbim prin priviri şi genul ăsta de vorbire chiar mi-a plăcut. Parcă nimeni din lumea asta nu mai era. Doar noi. Mă simţeam vizibilă atunci când privirile noastre se întâlneau, de mai multe ori, din întâmplare. Şi încercam să ţi-o ocolesc, ca mai apoi, tot din greşeală, să mă uit din nou la tine. Acum, nu ştiu, probabil că tu nu simţeai la fel ca mine şi mă priveai numai ca să vezi dacă eu mă mai zgâiesc la tine.
Mie chiar îmi lipsesc scenele astea. Ăsta era singurul motiv pentru care eram cum eram.
Şi chiar îmi doream mai mult.
Şi a fost un moment în care puteam profita, dar nu am ştiut să-l folosesc.
Să şti că de multe ori îmi doream să fiu tu şi să ştiu ce gândeşti în momentele în care ne priveam. Sau când vorbeai uitându-te la mine. Să şti că mă făceai să zâmbesc. Pentru că mă priveai şi în momentul de faţă aş da orice să mă mai priveşti. Ca atunci.
L.
L.
Praf de stele.
În mine mişună scântei.
De la atâta praf de stele îngiţit.
Doctorii au început să mă liniştească. "Totul va dispărea cu câteva analgezice."
Eu ştiam că mă omoară.
Praful acela de stele. Mă omoară.
De la atâta praf de stele îngiţit.
Doctorii au început să mă liniştească. "Totul va dispărea cu câteva analgezice."
Eu ştiam că mă omoară.
Praful acela de stele. Mă omoară.
Timp. Trecut, prezent sau viitor?
Hey,
Îmi spui te rog cât este ceasul? Cred că am uitat să urmez timpul şi mi-a scăpat.
Ştiu doar că m-am obosit mergând în pas cu el şi m-am aşezat pentru puţin timp să-mi trag sufletul. Apoi, m-am trezit rătăcind în trecut.
Totul mi se părea cunoscut. Şi visam, în viitor. Nici vorbă de prezent.
Mă agăţam de absolut tot ce însemna trecut. Şi încă o mai fac.
În visele mele.
În visele mele suntem unici. Şi împreună.
Avem posibilitatea să vedem răsăritul şi apusul. Şi tu mă ţii de mână arătându-mi lucruri infime precum stelele.
În visele mele ai răbdarea să mă asculţi. Şi îmi răspunzi la întrebările mele exagerate.
Într-un cuvânt, mă înţelegi.
Atunci când visez, stăm într-un câmp cu margarete. Şi, vinerea, într-unul cu lalele.
Stăm ore întregi şi ascultăm cântecele vântului. Uneori, în duet cu greierii.
Totul îmi place, îmi place mult...
Singurul lucru care nu îmi place e că se întâmplă în visele mele.
Avem posibilitatea să vedem răsăritul şi apusul. Şi tu mă ţii de mână arătându-mi lucruri infime precum stelele.
În visele mele ai răbdarea să mă asculţi. Şi îmi răspunzi la întrebările mele exagerate.
Într-un cuvânt, mă înţelegi.
Atunci când visez, stăm într-un câmp cu margarete. Şi, vinerea, într-unul cu lalele.
Stăm ore întregi şi ascultăm cântecele vântului. Uneori, în duet cu greierii.Totul îmi place, îmi place mult...
Singurul lucru care nu îmi place e că se întâmplă în visele mele.
But I very seldom follow it
That explains the trouble that I'm always in
Be Patient is very good advice
But the waitin' makes me curious.
And I'd love the change
Should something strange begin.
Părţi neregulate.
Astăzi îmi cos toate crăpăturile şi părţile rupte.
Nu le mai las desfăcute să vadă toţi tot ce am pe dinăuntru.
A venit primăvara... acum pot să pun petice de soare pe umbrele ce se văd prin crăpături.
Mi-am schimbat şi o jumătate din inimă care devenise neagră.
Partea pe care eu am cusut-o e puţin mai mică şi e vişinie, nu roşie. Da' mie îmi place că partea aceea roşie nu mai iubeşte singură şi că acum are parte de cineva care îşi dă măcar silinţa.
Oricum, de când o ştiu eu, tot neregulată era.
"-Şi, îmi poţi spune câte bătăi produce inima ta acum pe minut?"
"-Nu o mai numesc inimă, ci părţi neregulate. Nu mai funcţionează ca o inimă... Bate fiecare parte pentru ea de şaizeci de ori."
"-Şi te simţi bine?"
"Îhî."
La restul crăpăturilor mi-am legat panglici colorate.
Acum nimeni nu îmi mai spune ce gol întunecat ai, ci ce frumos ştii să îţi maschezi defectele.
Aşa-i. La asta mă pricep cel mai bine.
Nu le mai las desfăcute să vadă toţi tot ce am pe dinăuntru.
A venit primăvara... acum pot să pun petice de soare pe umbrele ce se văd prin crăpături.
Mi-am schimbat şi o jumătate din inimă care devenise neagră.
Partea pe care eu am cusut-o e puţin mai mică şi e vişinie, nu roşie. Da' mie îmi place că partea aceea roşie nu mai iubeşte singură şi că acum are parte de cineva care îşi dă măcar silinţa.
Oricum, de când o ştiu eu, tot neregulată era.
"-Şi, îmi poţi spune câte bătăi produce inima ta acum pe minut?"
"-Nu o mai numesc inimă, ci părţi neregulate. Nu mai funcţionează ca o inimă... Bate fiecare parte pentru ea de şaizeci de ori."
"-Şi te simţi bine?"
"Îhî."
La restul crăpăturilor mi-am legat panglici colorate.
Acum nimeni nu îmi mai spune ce gol întunecat ai, ci ce frumos ştii să îţi maschezi defectele.
Aşa-i. La asta mă pricep cel mai bine.
Pentru un suflet.
Aş vrea să-mi mişc sufletul. Să-l fac să danseze după cum simte.
Să ştie să respire, să meargă... şi nu ţeapăn.
Vreau să se arate dacă eu nu ştiu.
Poate, să meargă la o şcoală de suflete.
Să înveţe şi să fie premiant... Pentru că eu nu ştiu să îl încurajez şi să-l învăţ.
Să ştie să respire, să meargă... şi nu ţeapăn.
Vreau să se arate dacă eu nu ştiu.
Poate, să meargă la o şcoală de suflete.
Să înveţe şi să fie premiant... Pentru că eu nu ştiu să îl încurajez şi să-l învăţ.
Radiografii.
Tocmai aflase că are o vertebră în plus.
Se simţea specială chiar dacă lucrul ăsta nu era un lucru pozitiv.
Scheletul ei o făcuse cu o vertebră mai înaltă...
Dar... radiografii pentru suflet nu se fac?
Nu de alta, dar vroia să afle dacă nu suferea ceva deformări sau dacă avea două. Sau nici unul...
De data asta la stomac nu îşi mai făcuse. Să vadă dacă fluturii au dispărut sau nu. Nu o mai interesa nici dacă se mai înmulţiseră cu câţiva coconi.
Data trecută străluceau fluorescent pe radiografie. Parcă ştiind că cineva îi "fotografiază".
Acum nu o mai interesa decât sufletul.
Ore în şir pierdute pe holurile spitalului. Numai ca doctorii să îi spună de fluturi. Că sunt flămânzi. Şi, că din cauza lipsei de sentimente, aceştia se hrănesc cu sufletul ei, perforându-l.
Curând va scăpa de fluturi. Ştia că sentimente multe nu mai are.
Dar ştia că va rămâne şi fără suflet.
Aşa că a insinstat pentru un transplant.
Ar fi dat orice, aşa că s-a lăsat pe mâna doctorilor. Nici măcar nu şi-a cunoscut donatorul.
Deschide ochii. Doctorii îi transmit veşti bune. Transplantul s-a realizat cu succes.
Şi are sentimente. Simte. Simte multe şi nici măcar nu ştie pentru cine. Nici fluturii ei nu-i mai simte.
"Să mă obişnuiesc cu alţi fluturi..."
Aşa că a insinstat pentru un transplant.
Ar fi dat orice, aşa că s-a lăsat pe mâna doctorilor. Nici măcar nu şi-a cunoscut donatorul.
Deschide ochii. Doctorii îi transmit veşti bune. Transplantul s-a realizat cu succes.
Şi are sentimente. Simte. Simte multe şi nici măcar nu ştie pentru cine. Nici fluturii ei nu-i mai simte.
"Să mă obişnuiesc cu alţi fluturi..."
Vreau ochi noi.
Îmi vinde şi mie cineva, vă rog frumos, o pereche de ochi mari şi căprui?
Ai mei au început să mă deranjeze.
Îi pot da la schimb pe ai mei. Deşi nu cred că cineva ar vrea o pereche de ochi mici şi gri.
În fine, au cincisprăzece ani vechime, nu au probleme de vedere, sunt concentraţi mai mult pe negativităţi şi, uneori mai puteţi fi confundat cu cineva de neam chinez. Şi riscaţi să fiţi porecliţi astfel.
Dacă tot nu îmi voi găsi o pereche de ochi, şi verzi, cred că îmi voi coase nasturi.
Ai mei au început să mă deranjeze.
Îi pot da la schimb pe ai mei. Deşi nu cred că cineva ar vrea o pereche de ochi mici şi gri.
În fine, au cincisprăzece ani vechime, nu au probleme de vedere, sunt concentraţi mai mult pe negativităţi şi, uneori mai puteţi fi confundat cu cineva de neam chinez. Şi riscaţi să fiţi porecliţi astfel.
Dacă tot nu îmi voi găsi o pereche de ochi, şi verzi, cred că îmi voi coase nasturi.
Stângace. Sunt stângace.
Sau nu. Nu cred că pot.
Din momentul ăsta nu mai leg prietenii. Niciodată nu le-am legat bine.
Aveau nodul prea strâns sau prea slab legat...
Important e că sunt neîndemânatică şi nu ştiu să leg prietenii. Sau nu ştiu cum să le aleg ca să stea un timp legate. O perioadă de timp mai lungă...
Nici acum nu ştiu care a tras mai tare de aţe de s-au desfăcut.
Probabil că din neglijenţă nu mai sunt legate. Şi nici nu am băgat de seamă când şi de ce.
Acum sunt stângace. Mâna dreaptă îmi lipseşte.
Cu o mână nu mai pot lega prietenii...
